m39

E frig, omule, frig şi întuneric, lumina pătrunde printr-o fisură. Miroase a iasomie şi bergamote. Şi lui îi plăceau perele, îţi aminteşti ? Cînd un tată se duce la ceruri, fiul intră în labirint, curăţă casa de pămînt, acoperă oglinzile cu perdele, bate cuie în tocul de la ferestre, nu mai scoate nici un cuvint, scoate totul afară. Să ia la ceruri tot ce-a rămas. Să-şi ia şi urmele, la urma urmelor, urma urmelor tot nu o ia. O lasă aici. În subterană, în labirint, devenirea e grea.

M-am făcut măturător ca să strîng urme, locul în care trăiesc e plin. Sînt bătrîn. Părul meu alb spune că sînt bătrîn. Mîinile tremură, corpul se clatină, merg îndoit. Strîng urme. Ultima urmă a fost aşa, cu model, zigzaguri şi curbe groase, o talpă cît două palme, ceva care mergea într-un picior, un timp apăsat, altul lipsă. Un străin. N-avea pereche.

Şeful brigăzii de la deretizare a dat ordin să identific urma, meseria e grea. Vrea urma lăsată în baltă, plouase mult, ca-la-baltă, înseamnă că s-a jucat mult. Se mai întîmplă la cîmpie. Cînd oamenilor li se face frig, îşi freacă mîinile, îndoaie braţele, le prind în lanţ, mişcarea e vioaie, bat pasul în contratimp, se încălzesc, apoi pleacă. Şi li se face frig din nou. Şeful crede că e urma cuiva. El vrea nume. Vrea autor. Vrea omul, vrea pantoful despre care zice că nu e fabricat aici. Ne urmăresc străinii. Au un interes. Oraşul e prădat, ne vor locul, ne vor potcoava. Şi caii sînt morţi.