m50

Aproape nimic. În Bidonville oamenii intră în sticle. Se pregătesc de a doua iarnă. Brigada de la deratizarea orașului verifică să nu rămînă urme. Urme sînt peste tot. Și pe sticle. Am apucat să șterg o parte din ele înainte de ploi. Oamenii se uitau dinăuntru la mine. Erau cu toții întrebători. Privirile lor nu lasă urme, s-a gîndit. Își pierd vocile cînd intră în sticle, par că mai vor să spună ceva, dar privirile lor sînt mute. Nu se aude nimic. Gurile lor sînt tot mai strîmbe, cuvintele lor dispar.

Nu știu deloc unde sînt. În timpul acesta dinainte de iarnă șterg guri și priviri. Ele nu lasă urme. Pe ele rămîn urme de ploi. Brigada a cerut să nu rămînă urme, e singura voce care se mai aude. E un reper. Unde sînt? Omule, ai rămas ultimul din oraș. Ce-ai să faci toată iarna cu singurătatea ta? Vino cu noi în sticle. Vom dormi. Și brigada? Brigada ne va bea sticlă cu sticlă pînă te va găsi. Are nevoie de tine. Te vor bea și pe tine ca pe noi toți. Nici nu-și vor da seama, atît de tare semănăm unii cu alții intrați în sticle. Vei fi ca noi. Vei supraviețui ca noi în burta lor toată iarna. Te vor căuta peste tot. Mai puțin în ei. Tu nu lași urme. Nici nu vor ști că ești în ei. Dar te vor căuta și vor lăsa așa de multe urme, că tu singur vei ieși din ei. Vei ieși ca să strîngi. Și cum tu strîngi tot, ei nici nu-și vor da seama că ai trecut pe acolo. Vor reveni. Ne vor mai bea o dată. Ne vor bea toată iarna.

Cînd am deschis ochii era deja vară. I-am închis la loc. Nu fac nimic. S-au adunat multe urme. Aud brigada urlînd. Sînt prea multe urme, curățați tot, curățați repede, ne sufocăm. Sub pleoapele mele vocile lor se întind pînă cad. Aud cum cad în praf. Un sunet sec care mai lasă o urmă. Ce vor face. Dacă aș deschide ochii acum, aș vedea voci de brigadă peste tot. Ar fi prea multe, unde le-aș așeza. Urmele astea cer tot mai mult loc.


m49

Stă iar întins pe patul lui de scînduri cu fața la fisura subteranei. Azi nu va ieși. Mîinile îi atîrnă de-o parte și de alta a patului, degetele ating piatra, se ridică ușor de la sol, apoi ating piatra din nou. S-a strîns mult praf aici, e lipicios, se ia pe degete și nu se mătură. Azi nu voi ieși. Azi nu mă voi ridica din patul de scînduri în care o parte a corpului meu nu are loc niciodată. E partea cu care exist. Ceva din mine nu are loc. Și oamenii care lasă urme au ceva în ei care nu are loc. Așa am ajuns să strîng toate resturile. Am devenit măturător. Exact ce trebuia să fiu. Sînt la locul meu. Puțini se întîlnesc cu o potrivire ca asta. La locul meu fiind, n-am loc în pat. E mai degrabă bine, înseamnă că trăiesc. Exist, și viața de măturător mi-a adus multe urme. Le-am strîns pe toate aici. Ar fi de-ajuns să deschid ochii ca toate să apară din nou. Dar nu vreau să deschid ochii. Sînt oricum aici. Sînt și eu. Întins pe patul meu de scînduri, cu mîinile atîrnînd, cu degetele lipicioase. Cînd stau așa, exist mai aproape de mine. Altcineva nu m-ar suferi.

Cîndva, mi-am petrecut vremea într-o burtă. Era de femeie. După un timp, nu m-a mai suportat. A venit la mine și mi-a zis: ieși de-aici! Vocea ei a fost atît de imperativă, că n-am avut încotro. Am ieșit. Am devenit măturător. Am devenit singur. Exist cu partea din mine care nu are loc.


omul care și-a găsit locul punînd frunzele înapoi în copaci

מ Omul ăsta lungit, care doarme aici, e om de carne, e om de oase: făcut din cărțile pe care le căuta. O lua pe un drum și conducea treizeci de minute, ajungea la carte, se uita întîi la cotoare și se întorcea. Cînd se ridica și mergea curgeau din el numai fraze. Unele sunau într-un fel prelungit, o notă întreagă, jumătate de punct, două note, un șir, ecouri, reveniri. Așa devenea el, pe măsură ce găsea cartea. Era un fel de a se petrece pînă la moarte.

Lungit acum pe masă, cu mîinile cruciș pe piept, călcîiele apropiate, se desfăta. Avea cartea. Era. Au mai curs din el niște fraze. Una a fost Să nu ne grăbim. Alta, Vom vedea. Poate se teme de orbire.

Deși ochii lui sînt formați, încă nu vede. Înăuntru e întuneric. Aude tot. Îl strînge un gînd de ieșire. N-am încotro. Neavînd încotro, n-are nici loc. Stă într-un picior, stă pe masă. Stă lungit. Încearcă să ocupe toată masa, unde să-și pună cărțile? E loc pe dușumea. E Jos.


m48

Șelega și Șeleg s-au iubit mult atunci. Și-au construit în gînd o casă în care a venit apoi un copil. Tatăl meu.

Tata n-a avut nici un nume pentru mine, era tata și atît. Singurul tată din lume. Muncea tot timpul și tăcea tot timpul. Așa a trecut viața lui, în doi timpi. Din corpul muncitor și tăcut nu s-a ridicat nimic la suprafață. Pielea lui n-a secretat nimic. Înăuntrul era de un secret desăvîrșit. Odată, muncind, a căzut mai rău și apoi a devenit pământ. Brigada de la deratizarea orașului răcnește mereu că pămîntul trebuie dat luciului. Să nu rămînă urme.

Cînd am intrat în subterană nu auzeam decît căderea lui care suna la mine în corp ca reluarea unei bușituri între pămînt și alte corpuri. Căderea lui era acolo. Absența lui a devenit o urmă.


m47

Nu-mi spune nimeni pe nume. Sînt un măturător. Unul cu părul alb, singur în Bidonville. Singularitatea asta ține loc de nume. Pe oamenii de aici îi cheamă în multe feluri. Trebuie să mă fi chemat și pe mine cîndva. Bunicii mele răsăritene apropiații îi spuneau Șelega, după zăpada care căzuse cu fulgi neobișnuit de mari în noaptea în care s-a născut. Străbunicul a prins-o cu amîndouă mîinile, a ridicat-o pînă în dreptul ochilor, s-a uitat bine la ea și la albul de-afară, apoi i-a dat un nume.

Pe tine te va chema Șelega, după vremea de-afară, nu după pielea ta. În viața în care intri de azi vei întîlni un bărbat după chipul și voia ta, iar el se va numi Șeleg. Profeții de la templu spun că după tine va veni un om alb, așa cum o zăpadă vine după alta. Șelega noastră scumpă, ai să-l aștepți pe Șeleg?

Șelega nu l-a așteptat pe Șeleg, nu-i spusese nimeni de el pentru ca ea să îl aștepte. Din ziua nașterii nu-și amintea nimic, iar vorbele tatălui ei nu s-au mai repetat. Șeleg a venit singur, fără să fie așteptat, după treizeci de ani. Cînd a întîlnit-o prima dată pe Șelega, a întîlnit, de fapt, o voce, apoi un miros de parfum de flori albe și în cele din urmă un corp. Mă cheamă Șelega, am mers cu ochii închiși și m-am rătăcit, îmi caut un loc. Puțin a lipsit ca Șeleg să-i spună că l-a găsit. Ningea.


m46

Vocea s-a ridicat iar, dar omul a rămas pe scaun. Intrase la el în corp ca într-o subterană. Cînd a intrat, cuprins de ezitare, s-a întrebat dacă nu cumva greșise drumul, dacă nu cumva se ridicase împotriva gîndului și se dusese să se întindă din nou în pat. Nu vedea drumul înainte, nu era nici un drum înainte, atenția lui se concentrase în vîrfurile degetelor ca și cum mîinile aveau să-l ajute la recunoscut locurile. Drumul e cît pot să întind mîna, cealaltă, care pornește din cap, din dreptul ochilor, din locul sufletului. Cu mîna asta mă duc după voce. O voce care m-a strigat și mi-a cerut să mă ridic, m-am ridicat. Și acum merg. Merg după voce cu mîna întinsă, pipăind, sînt aici ca prima oară. Abia am venit. În jur nu e nimeni, ce liniște peste tot! Pe hîrtie scrie că va urma, sînt un predecesor, voi deveni urmă.


m45

Ridică-te, omule. Măturătorul cu părul alb a deschis ochii într-un tîrziu, după ce vocea înaltă s-a așezat pe scaun la căpătîiul lui. În liniștea care se lăsase, mîinile lui s-au mai încordat o dată, corpul s-a întors greoi pe-o parte și s-a ridicat pe marginea patului. S-a uitat în jur, nu era nimeni. A mirosit în jur, nu era nimeni. A tras cu urechea în jur, tot nu era nimeni. Pe masă o farfurie abia aburind. A trecut cineva pe aici. A întins degetele după căldură și mîna a căzut în farfurie ca un pietroi. A prins bucata de plăcintă, ar fi vrut s-o ducă la gură, dar nu mai avea timp. Trebuia să iasă afară. E soare, e vînt, ce zi să fie azi? Brigada, oamenii, poarta, groapa, hîrtiile, zacusca, femeile, labirintul, urmele, gunoiul, de cînd stau închis aici?

În farfuria de pe masă felia de plăcintă fusese lăsată din mînă ca și cum omul ar fi urmat să se întoarcă imediat după ea. Era  deci așteptat. Ieșind din subterană, s-a prăbușit pe scaunul de la intrare și a rămas așa, la soare, în vînt, fără să-și miște corpul, doar ochii și un pic mîinile, pe care le trecea nehotărît de pe genunchi pe brațele scaunului. Ar fi vrut să spună ceva, să strige pe cineva, gura lui încleștată ținea cu dinții de voce. Nici un cuvînt nu-i ieșea. Dar ochii au văzut că hainele erau ude și el ud pînă la pantofi. Stau la soare. E duminică. Azi nu se muncește.