mem & mur, mur

m49

לורנ — Sat, 19 Nov 2011 13:11:43 +0000

Stă iar întins pe patul lui de scînduri cu fața la fisura subteranei. Azi nu va ieși. Mîinile îi atîrnă de-o parte și de alta a patului, degelete ating piatra, se ridică ușor de la sol, apoi ating piatra din nou. S-a strîns mult praf aici, e lipicios, se ia pe degete și nu se mătură. Azi nu voi ieși. Azi nu mă voi ridica din patul de scînduri în care o parte a corpului meu nu are loc niciodată. E partea cu care exist. Ceva din mine nu are loc. Și oamenii care lasă urme au ceva în ei care nu are loc. Așa am ajuns să strîng toate resturile. Am devenit măturător. Exact ce trebuia să fiu. Sînt la locul meu. Puțini se întîlnesc cu o potrivire ca asta. La locul meu fiind, n-am loc în pat. E mai degrabă bine, înseamnă că trăiesc. Exist, și viața de măturător mi-a adus multe urme. Le-am strîns pe toate aici. Ar fi de-ajuns să deschid ochii ca toate să apară din nou. Dar nu vreau să deschid ochii. Sînt oricum aici. Sînt și eu. Întins pe patul meu de scînduri, cu mîinile atîrnînd, cu degetele lipicioase. Cînd stau așa, exist mai aproape de mine. Altcineva nu m-ar suferi.

Cîndva, mi-am petrecut vremea într-o burtă. Era de femeie. După un timp, nu m-a mai suportat. A venit la mine și mi-a zis: ieși de-aici! Vocea ei a fost atît de imperativă, că n-am avut încotro. Am ieșit. Am devenit măturător. Am devenit singur. Exist cu partea din mine care nu are loc.

Filed under: măturătorul cu părul alb

omul care și-a găsit locul punînd frunzele înapoi în copaci

לורנ — Wed, 09 Nov 2011 17:48:41 +0000

מ Omul ăsta lungit, care doarme aici, e om de carne, e om de oase: făcut din cărțile pe care le căuta. O lua pe un drum și conducea treizeci de minute, ajungea la carte, se uita întîi la cotoare și se întorcea. Cînd se ridica și mergea curgeau din el numai fraze. Unele sunau într-un fel prelungit, o notă întreagă, jumătate de punct, două note, un șir, ecouri, reveniri. Așa devenea el, pe măsură ce găsea cartea. Era un fel de a se petrece pînă la moarte.

Lungit acum pe masă, cu mîinile cruciș pe piept, călcîiele apropiate, se desfăta. Avea cartea. Era. Au mai curs din el niște fraze. Una a fost Să nu ne grăbim. Alta, Vom vedea. Poate se teme de orbire.

Deși ochii lui sînt formați, încă nu vede. Înăuntru e întuneric. Aude tot. Îl strînge un gînd de ieșire. N-am încotro. Neavînd încotro, n-are nici loc. Stă într-un picior, stă pe masă. Stă lungit. Încearcă să ocupe toată masa, unde să-și pună cărțile? E loc pe dușumea. E Jos.

Filed under: fissures

m48

לורנ — Thu, 19 May 2011 13:22:20 +0000

Șelega și Șeleg s-au iubit mult atunci. Și-au construit în gînd o casă în care a venit apoi un copil. Tatăl meu.

Tata n-a avut nici un nume pentru mine, era tata și atît. Singurul tată din lume. Muncea tot timpul și tăcea tot timpul. Așa a trecut viața lui, în doi timpi. Din corpul muncitor și tăcut nu s-a ridicat nimic la suprafață. Pielea lui n-a secretat nimic. Înăuntrul era de un secret desăvîrșit. Odată, muncind, a căzut mai rău și apoi a devenit pământ. Brigada de la deratizarea orașului răcnește mereu că pămîntul trebuie dat luciului. Să nu rămînă urme.

Cînd am intrat în subterană nu auzeam decît căderea lui care suna la mine în corp ca reluarea unei bușituri între pămînt și alte corpuri. Căderea lui era acolo. Absența lui a devenit o urmă.

Filed under: măturătorul cu părul alb

m47

לורנ — Wed, 18 May 2011 11:01:29 +0000

Nu-mi spune nimeni pe nume. Sînt un măturător. Unul cu părul alb, singur în Bidonville. Singularitatea asta ține loc de nume. Pe oamenii de aici îi cheamă în multe feluri. Trebuie să mă fi chemat și pe mine cîndva. Bunicii mele răsăritene apropiații îi spuneau Șelega, după zăpada care căzuse cu fulgi neobișnuit de mari în noaptea în care s-a născut. Străbunicul a prins-o cu amîndouă mîinile, a ridicat-o pînă în dreptul ochilor, s-a uitat bine la ea și la albul de-afară, apoi i-a dat un nume.

Pe tine te va chema Șelega, după vremea de-afară, nu după pielea ta. În viața în care intri de azi vei întîlni un bărbat după chipul și voia ta, iar el se va numi Șeleg. Profeții de la templu spun că după tine va veni un om alb, așa cum o zăpadă vine după alta. Șelega noastră scumpă, ai să-l aștepți pe Șeleg?

Șelega nu l-a așteptat pe Șeleg, nu-i spusese nimeni de el pentru ca ea să îl aștepte. Din ziua nașterii nu-și amintea nimic, iar vorbele tatălui ei nu s-au mai repetat. Șeleg a venit singur, fără să fie așteptat, după treizeci de ani. Cînd a întîlnit-o prima dată pe Șelega, a întîlnit, de fapt, o voce, apoi un miros de parfum de flori albe și în cele din urmă un corp. Mă cheamă Șelega, am mers cu ochii închiși și m-am rătăcit, îmi caut un loc. Puțin a lipsit ca Șeleg să-i spună că l-a găsit. Ningea.

Filed under: măturătorul cu părul alb

m46

לורנ — Sun, 08 May 2011 13:48:38 +0000

Vocea s-a ridicat iar, dar omul a rămas pe scaun. Intrase la el în corp ca într-o subterană. Cînd a intrat, cuprins de ezitare, s-a întrebat dacă nu cumva greșise drumul, dacă nu cumva se ridicase împotriva gîndului și se dusese să se întindă din nou în pat. Nu vedea drumul înainte, nu era nici un drum înainte, atenția lui se concentrase în vîrfurile degetelor ca și cum mîinile aveau să-l ajute la recunoscut locurile. Drumul e cît pot să întind mîna, cealaltă, care pornește din cap, din dreptul ochilor, din locul sufletului. Cu mîna asta mă duc după voce. O voce care m-a strigat și mi-a cerut să mă ridic, m-am ridicat. Și acum merg. Merg după voce cu mîna întinsă, pipăind, sînt aici ca prima oară. Abia am venit. În jur nu e nimeni, ce liniște peste tot! Pe hîrtie scrie că va urma, sînt un predecesor, voi deveni urmă.

Filed under: măturătorul cu părul alb

m45

לורנ — Sun, 01 May 2011 10:12:25 +0000

Ridică-te, omule. Măturătorul cu părul alb a deschis ochii într-un tîrziu, după ce vocea înaltă s-a așezat pe scaun la căpătîiul lui. În liniștea care se lăsase, mîinile lui s-au mai încordat o dată, corpul s-a întors greoi pe-o parte și s-a ridicat pe marginea patului. S-a uitat în jur, nu era nimeni. A mirosit în jur, nu era nimeni. A tras cu urechea în jur, tot nu era nimeni. Pe masă o farfurie abia aburind. A trecut cineva pe aici. A întins degetele după căldură și mîna a căzut în farfurie ca un pietroi. A prins bucata de plăcintă, ar fi vrut s-o ducă la gură, dar nu mai avea timp. Trebuia să iasă afară. E soare, e vînt, ce zi să fie azi? Brigada, oamenii, poarta, groapa, hîrtiile, zacusca, femeile, labirintul, urmele, gunoiul, de cînd stau închis aici?

În farfuria de pe masă felia de plăcintă fusese lăsată din mînă ca și cum omul ar fi urmat să se întoarcă imediat după ea. Era deci așteptat. Ieșind din subterană, s-a prăbușit pe scaunul de la intrare și a rămas așa, la soare, în vînt, fără să-și miște corpul, doar ochii și un pic mîinile, pe care le trecea nehotărît de pe genunchi pe brațele scaunului. Ar fi vrut să spună ceva, să strige pe cineva, gura lui încleștată ținea cu dinții de voce. Nici un cuvînt nu-i ieșea. Dar ochii au văzut că hainele erau ude și el ud pînă la pantofi. Stau la soare. E duminică. Azi nu se muncește.

Filed under: măturătorul cu părul alb

m44

לורנ — Sat, 30 Apr 2011 11:46:36 +0000

Omule, ești așteptat. Ridică-te.

Era în vremea aceea de dinăuntru cînd nu-i venea să se mai ridice. Se ridicase destul vocea femeii marginale, el o căuta din nou cu privirea, ea se ridicase și mai mult, căutarea s-a tulburat din pricina miopiei și omul a închis ochii din nou. Jos aici și jos afară, stau pe partea de corp care spune că exist. Exist cu ultimul simț dobîndit. Cred în vocea femeii pe care am auzit-o. Cred în ridicarea ei. Cred în ce-am auzit, în tonurile unui departe tot mai sus. Cînd cred, corpul meu se lățește după cum se lungește distanța pînă la sus. Un rest de carne rămîne pe pat, mă țin serios cu mîinile de marginile lui; un rest de articulații și nervi; fruntea e sus, ochii și mai sus, închiși duși după voce, gura încleștată, dinții strînși, ei țin vocea, o încetinesc.

Ridică-te, omule, sînt foarte sus, vocea m-a dus deasupra orașului, subterana e o fisură, cînd am intrat era liniște, ca după o plecare.

Filed under: măturătorul cu părul alb

faire ainsi qu’il puisse dire oui

לורנ — Thu, 28 Apr 2011 18:34:57 +0000

Oui, bonheur de dire oui, comme disait l’autre. D’affirmer sans cesse. Une certaine puissance portée par la voix. A l’écoute.

Filed under: pa-potager

m43

לורנ — Tue, 11 Jan 2011 15:10:32 +0000

Într-o zi, femeia marginală şi-a făcut curaj şi l-a întrebat. Omule, unde ţi-e locul? Măturătorul s-a uitat atunci după ea, întîi n-a văzut-o, s-a dus după voce, vocea ei se concentra în aer, un aer concav, şi-n scobitura ei de aer privirea a dat un răspuns în locul lui. Avea un loc care era al lui, doar ce-l pierduse. Buzele tremurau, căutau acel loc, un aici de răspuns, un ecou de acolo. Îşi căuta locul aici şi acolo, între cele două limbi pe care le vorbea, în limba femeii care nu se închidea. Aşa trăia ea, întreba.

L-a întrebat mult atunci. Prin subterană trecea un suflu rece pe care măturătorul îl asculta.

Filed under: măturătorul cu părul alb

m42

לורנ — Thu, 23 Dec 2010 19:43:20 +0000

Ai vrut să devii de prea multe ori, omule, şi ai ajuns măturător. Ştiu că meseria ta are şi un sens mai ascuns, de viaţă, de interior, lumea însă e ca o suprafaţă, dacă ai patine zgîrii uşor şi te duci mai departe. Tu ai bocancii grei, urmele pe care le lasă ţin mult, cînd e ger noaptea înghează, ziua devin noroi de la soare. Aşa e vremea acum. Cu îngheţ şi dezgheţ.

Mă uitam la urmele astea stîlcite, la măturile-crengi care nu le mai şterg, o să am necazuri cu deratizarea. Urma e ceva murdar. Oamenii nu-şi recunosc murdăria. Se murdăresc şi mai rău, atît de rău, că au nevoie de o deratizare pe fundal. Echipa din oraş e fundamentalistă. Adică pe fundal. Exact ce ne trebuie. Aşa zic ei şi dau ordine. Iar ordinele se execută. Se e de la cei mulţi care se supun. Şi tu?

Să ştii de la mine că nu sînt de fier. Am şi eu măturile mele. Cînd dau să cad, mă prind de ele. Genunchii mei nu lasă urme, parc-ar fi neurmaţi. Dar cînd a ars cîmpul astă toamnă, mi-am pus mîinile sub ei şi-am citit: „Să nu rămînă urme”. Şi m-am uitat la dosul palmelor mele, cu fire de pămînt prinse în cutele pielii. Brigada trecuse pe acolo şi ordinul a fost să nu rămînă urme, iar după ce a fost, s-a răspîndit. Am adunat hîrtiile acestea de-un alb mînjit, imperativul are urmă, le-am dus în subterană, pe unele le port în buzunar. Genunchii mei de buzunar.

Aici acasă numai urme. Casele sînt mai mereu pline de urme. Deratizarea nu a pătruns pînă aici. Brigada nu controlează decît la suprafaţă. Pe dinăuntru e mai complicat. Urmele nu prea se şterg. Trăieşti cu ele. Şi tu trăieşti aşa?

Filed under: măturătorul cu părul alb