Vocea s-a ridicat iar, dar omul a rămas pe scaun. Intrase la el în corp ca într-o subterană. Cînd a intrat, cuprins de ezitare, s-a întrebat dacă nu cumva greșise drumul, dacă nu cumva se ridicase împotriva gîndului și se dusese să se întindă din nou în pat. Nu vedea drumul înainte, nu era nici un drum înainte, atenția lui se concentrase în vîrfurile degetelor ca și cum mîinile aveau să-l ajute la recunoscut locurile. Drumul e cît pot să întind mîna, cealaltă, care pornește din cap, din dreptul ochilor, din locul sufletului. Cu mîna asta mă duc după voce. O voce care m-a strigat și mi-a cerut să mă ridic, m-am ridicat. Și acum merg. Merg după voce cu mîna întinsă, pipăind, sînt aici ca prima oară. Abia am venit. În jur nu e nimeni, ce liniște peste tot! Pe hîrtie scrie că va urma, sînt un predecesor, voi deveni urmă.
