Ridică-te, omule. Măturătorul cu părul alb a deschis ochii într-un tîrziu, după ce vocea înaltă s-a așezat pe scaun la căpătîiul lui. În liniștea care se lăsase, mîinile lui s-au mai încordat o dată, corpul s-a întors greoi pe-o parte și s-a ridicat pe marginea patului. S-a uitat în jur, nu era nimeni. A mirosit în jur, nu era nimeni. A tras cu urechea în jur, tot nu era nimeni. Pe masă o farfurie abia aburind. A trecut cineva pe aici. A întins degetele după căldură și mîna a căzut în farfurie ca un pietroi. A prins bucata de plăcintă, ar fi vrut s-o ducă la gură, dar nu mai avea timp. Trebuia să iasă afară. E soare, e vînt, ce zi să fie azi? Brigada, oamenii, poarta, groapa, hîrtiile, zacusca, femeile, labirintul, urmele, gunoiul, de cînd stau închis aici?
În farfuria de pe masă felia de plăcintă fusese lăsată din mînă ca și cum omul ar fi urmat să se întoarcă imediat după ea. Era deci așteptat. Ieșind din subterană, s-a prăbușit pe scaunul de la intrare și a rămas așa, la soare, în vînt, fără să-și miște corpul, doar ochii și un pic mîinile, pe care le trecea nehotărît de pe genunchi pe brațele scaunului. Ar fi vrut să spună ceva, să strige pe cineva, gura lui încleștată ținea cu dinții de voce. Nici un cuvînt nu-i ieșea. Dar ochii au văzut că hainele erau ude și el ud pînă la pantofi. Stau la soare. E duminică. Azi nu se muncește.
