m49

Stă iar întins pe patul lui de scînduri cu fața la fisura subteranei. Azi nu va ieși. Mîinile îi atîrnă de-o parte și de alta a patului, degelete ating piatra, se ridică ușor de la sol, apoi ating piatra din nou. S-a strîns mult praf aici, e lipicios, se ia pe degete și nu se mătură. Azi nu voi ieși. Azi nu mă voi ridica din patul de scînduri în care o parte a corpului meu nu are loc niciodată. E partea cu care exist. Ceva din mine nu are loc. Și oamenii care lasă urme au ceva în ei care nu are loc. Așa am ajuns să strîng toate resturile. Am devenit măturător. Exact ce trebuia să fiu. Sînt la locul meu. Puțini se întîlnesc cu o potrivire ca asta. La locul meu fiind, n-am loc în pat. E mai degrabă bine, înseamnă că trăiesc. Exist, și viața de măturător mi-a adus multe urme. Le-am strîns pe toate aici. Ar fi de-ajuns să deschid ochii ca toate să apară din nou. Dar nu vreau să deschid ochii. Sînt oricum aici. Sînt și eu. Întins pe patul meu de scînduri, cu mîinile atîrnînd, cu degetele lipicioase. Cînd stau așa, exist mai aproape de mine. Altcineva nu m-ar suferi.

Cîndva, mi-am petrecut vremea într-o burtă. Era de femeie. După un timp, nu m-a mai suportat. A venit la mine și mi-a zis: ieși de-aici! Vocea ei a fost atît de imperativă, că n-am avut încotro. Am ieșit. Am devenit măturător. Am devenit singur. Exist cu partea din mine care nu are loc.

omul care și-a găsit locul punînd frunzele înapoi în copaci

מ Omul ăsta lungit, care doarme aici, e om de carne, e om de oase: făcut din cărțile pe care le căuta. O lua pe un drum și conducea treizeci de minute, ajungea la carte, se uita întîi la cotoare și se întorcea. Cînd se ridica și mergea curgeau din el numai fraze. Unele sunau într-un fel prelungit, o notă întreagă, jumătate de punct, două note, un șir, ecouri, reveniri. Așa devenea el, pe măsură ce găsea cartea. Era un fel de a se petrece pînă la moarte.

Lungit acum pe masă, cu mîinile cruciș pe piept, călcîiele apropiate, se desfăta. Avea cartea. Era. Au mai curs din el niște fraze. Una a fost Să nu ne grăbim. Alta, Vom vedea. Poate se teme de orbire.

Deși ochii lui sînt formați, încă nu vede. Înăuntru e întuneric. Aude tot. Îl strînge un gînd de ieșire. N-am încotro. Neavînd încotro, n-are nici loc. Stă într-un picior, stă pe masă. Stă lungit. Încearcă să ocupe toată masa, unde să-și pună cărțile? E loc pe dușumea. E Jos.

m48

Șelega și Șeleg s-au iubit mult atunci. Și-au construit în gînd o casă în care a venit apoi un copil. Tatăl meu.

Tata n-a avut nici un nume pentru mine, era tata și atît. Singurul tată din lume. Muncea tot timpul și tăcea tot timpul. Așa a trecut viața lui, în doi timpi. Din corpul muncitor și tăcut nu s-a ridicat nimic la suprafață. Pielea lui n-a secretat nimic. Înăuntrul era de un secret desăvîrșit. Odată, muncind, a căzut mai rău și apoi a devenit pământ. Brigada de la deratizarea orașului răcnește mereu că pămîntul trebuie dat luciului. Să nu rămînă urme.

Cînd am intrat în subterană nu auzeam decît căderea lui care suna la mine în corp ca reluarea unei bușituri între pămînt și alte corpuri. Căderea lui era acolo. Absența lui a devenit o urmă.

m47

Nu-mi spune nimeni pe nume. Sînt un măturător. Unul cu părul alb, singur în Bidonville. Singularitatea asta ține loc de nume. Pe oamenii de aici îi cheamă în multe feluri. Trebuie să mă fi chemat și pe mine cîndva. Bunicii mele răsăritene apropiații îi spuneau Șelega, după zăpada care căzuse cu fulgi neobișnuit de mari în noaptea în care s-a născut. Străbunicul a prins-o cu amîndouă mîinile, a ridicat-o pînă în dreptul ochilor, s-a uitat bine la ea și la albul de-afară, apoi i-a dat un nume.

Pe tine te va chema Șelega, după vremea de-afară, nu după pielea ta. În viața în care intri de azi vei întîlni un bărbat după chipul și voia ta, iar el se va numi Șeleg. Profeții de la templu spun că după tine va veni un om alb, așa cum o zăpadă vine după alta. Șelega noastră scumpă, ai să-l aștepți pe Șeleg?

Șelega nu l-a așteptat pe Șeleg, nu-i spusese nimeni de el pentru ca ea să îl aștepte. Din ziua nașterii nu-și amintea nimic, iar vorbele tatălui ei nu s-au mai repetat. Șeleg a venit singur, fără să fie așteptat, după treizeci de ani. Cînd a întîlnit-o prima dată pe Șelega, a întîlnit, de fapt, o voce, apoi un miros de parfum de flori albe și în cele din urmă un corp. Mă cheamă Șelega, am mers cu ochii închiși și m-am rătăcit, îmi caut un loc. Puțin a lipsit ca Șeleg să-i spună că l-a găsit. Ningea.

m46

Vocea s-a ridicat iar, dar omul a rămas pe scaun. Intrase la el în corp ca într-o subterană. Cînd a intrat, cuprins de ezitare, s-a întrebat dacă nu cumva greșise drumul, dacă nu cumva se ridicase împotriva gîndului și se dusese să se întindă din nou în pat. Nu vedea drumul înainte, nu era nici un drum înainte, atenția lui se concentrase în vîrfurile degetelor ca și cum mîinile aveau să-l ajute la recunoscut locurile. Drumul e cît pot să întind mîna, cealaltă, care pornește din cap, din dreptul ochilor, din locul sufletului. Cu mîna asta mă duc după voce. O voce care m-a strigat și mi-a cerut să mă ridic, m-am ridicat. Și acum merg. Merg după voce cu mîna întinsă, pipăind, sînt aici ca prima oară. Abia am venit. În jur nu e nimeni, ce liniște peste tot! Pe hîrtie scrie că va urma, sînt un predecesor, voi deveni urmă.

m45

Ridică-te, omule. Măturătorul cu părul alb a deschis ochii într-un tîrziu, după ce vocea înaltă s-a așezat pe scaun la căpătîiul lui. În liniștea care se lăsase, mîinile lui s-au mai încordat o dată, corpul s-a întors greoi pe-o parte și s-a ridicat pe marginea patului. S-a uitat în jur, nu era nimeni. A mirosit în jur, nu era nimeni. A tras cu urechea în jur, tot nu era nimeni. Pe masă o farfurie abia aburind. A trecut cineva pe aici. A întins degetele după căldură și mîna a căzut în farfurie ca un pietroi. A prins bucata de plăcintă, ar fi vrut s-o ducă la gură, dar nu mai avea timp. Trebuia să iasă afară. E soare, e vînt, ce zi să fie azi? Brigada, oamenii, poarta, groapa, hîrtiile, zacusca, femeile, labirintul, urmele, gunoiul, de cînd stau închis aici?

În farfuria de pe masă felia de plăcintă fusese lăsată din mînă ca și cum omul ar fi urmat să se întoarcă imediat după ea. Era  deci așteptat. Ieșind din subterană, s-a prăbușit pe scaunul de la intrare și a rămas așa, la soare, în vînt, fără să-și miște corpul, doar ochii și un pic mîinile, pe care le trecea nehotărît de pe genunchi pe brațele scaunului. Ar fi vrut să spună ceva, să strige pe cineva, gura lui încleștată ținea cu dinții de voce. Nici un cuvînt nu-i ieșea. Dar ochii au văzut că hainele erau ude și el ud pînă la pantofi. Stau la soare. E duminică. Azi nu se muncește.

m44

Omule, ești așteptat. Ridică-te.

Era în vremea aceea de dinăuntru cînd nu-i venea să se mai ridice. Se ridicase destul vocea femeii marginale, el o căuta din nou cu privirea, ea se ridicase și mai mult, căutarea s-a tulburat din pricina miopiei și omul a închis ochii din nou. Jos aici și jos afară, stau pe partea de corp care spune că exist. Exist cu ultimul simț dobîndit. Cred în vocea femeii pe care am auzit-o. Cred în ridicarea ei. Cred în ce-am auzit, în tonurile unui departe tot mai sus. Cînd cred, corpul meu se lățește după cum se lungește distanța pînă la sus. Un rest de carne rămîne pe pat, mă țin serios cu mîinile de marginile lui; un rest de articulații și nervi;  fruntea e sus, ochii și mai sus, închiși duși după voce, gura încleștată, dinții strînși, ei țin vocea, o încetinesc.

Ridică-te, omule, sînt foarte sus, vocea m-a dus deasupra orașului, subterana e o fisură, cînd am intrat era liniște, ca după o plecare.

faire ainsi qu’il puisse dire oui

Oui, bonheur de dire oui, comme disait l’autre. D’affirmer sans cesse. Une certaine puissance portée par la voix. A l’écoute.

m43

Într-o zi, femeia marginală şi-a făcut curaj şi l-a întrebat. Omule, unde ţi-e locul? Măturătorul s-a uitat atunci după ea, întîi n-a văzut-o, s-a dus după voce, vocea ei se concentra în aer, un aer concav, şi-n scobitura ei de aer privirea a dat un răspuns în locul lui. Avea un loc care era al lui, doar ce-l pierduse. Buzele tremurau, căutau acel loc, un aici de răspuns, un ecou de acolo. Îşi căuta locul aici şi acolo, între cele două limbi pe care le vorbea, în limba femeii care nu se închidea. Aşa trăia ea, întreba.

L-a întrebat mult atunci. Prin subterană trecea un suflu rece pe care măturătorul îl asculta.

m42

Ai vrut să devii de prea multe ori, omule, şi ai ajuns măturător. Ştiu că meseria ta are şi un sens mai ascuns, de viaţă, de interior, lumea însă e ca o suprafaţă, dacă ai patine zgîrii uşor şi te duci mai departe. Tu ai bocancii grei, urmele pe care le lasă ţin mult, cînd e ger noaptea înghează, ziua devin noroi de la soare. Aşa e vremea acum. Cu îngheţ şi dezgheţ.

Mă uitam la urmele astea stîlcite, la măturile-crengi care nu le mai şterg, o să am necazuri cu deratizarea. Urma e ceva murdar. Oamenii nu-şi recunosc murdăria. Se murdăresc şi mai rău, atît de rău, că au nevoie de o deratizare pe fundal. Echipa din oraş e fundamentalistă. Adică pe fundal. Exact ce ne trebuie. Aşa zic ei şi dau ordine. Iar ordinele se execută. Se e de la cei mulţi care se supun. Şi tu?

Să ştii de la mine că nu sînt de fier. Am şi eu măturile mele. Cînd dau să cad, mă prind de ele. Genunchii mei nu lasă urme, parc-ar fi neurmaţi. Dar cînd a ars cîmpul astă toamnă, mi-am pus mîinile sub ei şi-am citit: „Să nu rămînă urme”. Şi m-am uitat la dosul palmelor mele, cu fire de pămînt prinse în cutele pielii. Brigada trecuse pe acolo şi ordinul a fost să nu rămînă urme, iar după ce a fost, s-a răspîndit. Am adunat hîrtiile acestea de-un alb mînjit, imperativul are urmă, le-am dus în subterană, pe unele le port în buzunar. Genunchii mei de buzunar.

Aici acasă numai urme. Casele sînt  mai mereu pline de urme. Deratizarea nu a pătruns pînă aici. Brigada nu controlează decît la suprafaţă. Pe dinăuntru e mai complicat. Urmele nu prea se şterg. Trăieşti cu ele.  Şi tu trăieşti aşa?

 

m41

Pînă vine, a venit. Lasă-le acolo dacă eşti de aici. Eşti de aici? Da. Nu, e de dincolo. De dincolo?

În labirint femeile mîncau zacuscă şi semnau acte. Fiecare pe cîte un scaun, fiecare cu alţi ochi, alte vorbe. Intimidau. Le făcea plăcere să descurajeze, să întoarcă oamenii care intrau în labirint, să mai rătăcească un an, să revină la ele, să rătăcească din nou. Mîncau din zacuscă, se uitau la cine intra. Nu toată lumea rătăcea.

În dimineaţa aceea, măturătorul cu părul alb strînsese două gunoaie, unul cu frunze uscate şi ambalaje mototolite, altul cu praf şi bucăţi de cauciuc desprinse din tălpile cu model solid ale pantofilor trecătorilor. Urma să intre în labirint la consemnat în condica urmelor găsite. Femeile aveau să verifice darea de seamă şi mai ales formularea ei, apoi să semneze conform cu originalul. Originalul era arhiva de urme păstrate la ele în labirint din ordinul brigăzii de la deratizarea oraşului. Omul s-a aşezat pe scaun, ele mîncau din zacuscă. Omul a început să scrie, ele erau cu ochii pe zacuscă. Cînd lista de urme a fost gata, măturătorul a întins hîrtia, la verificat şi semnat. Femeia-şefă, care supraveghea borcanul cu zacuscă, s-a ridicat, a luat hîrtia cu o singură mînă şi un singur ochi, celălalt fiind la zacuscă, apoi a bombănit. Nu era bine. Urmele scrise de măturător nu se potriveau cu originalul. Trebuie să modifici urmele astea, iar nu te-ai uitat în gunoi, ce talpă e asta, mai mătură o dată, mai strînge un gunoi, trebuie să iasă conform cu originalul. Nu vrem urme străine, dacă brigada vine mîine în control te dă afară din oraş că nu-ţi faci treaba. Păcat de tine, pari om supus.

m40

Nu ştiu deloc, ce să ştiu dinainte. Dacă te duci într-o parte sau alta. Pînă acum era mai uşor. Un singur drum, înainte. De cînd cu ruptura în subterană, e aşa, merg şi iau aminte pe unde merg. Nu vine nimic, stau pe loc, iar nu vine nimic, iar stau pe loc. Aş fi vrut, n-aş fi vrut, persoana mea e, aici nu vorbesc cu nimeni. În Bidonville nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Ceva nu merge. Ceva doare. Ceva bolnav. Toată lumea ştie că nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Oamenii nu spun. N-ai un foc? Am întrebat-o în ziua aia, aşa a zis ea, aşa îţi zic şi eu. Oamenii trec. Au voci bolnave. Trec şi eu. Am vocea bolnavă. Ar fi fost aşa de simplu. Nu se dezlipea deloc. Ce să se dezlipească. S-ar fi rupt. Aş fi adus-o bucăţi. Ce să mai aduc, a rămas acolo. Să fi făcut ca şi cum. Dar nu se mai putea. Se cunoştea. Au rămas urme. Nişte degete cum că s-a tras. S-a tras cu putere, nu se dezlipea. Pînă la urmă s-a rupt.

E ora. A ajuns. Nu zice nimic. Ce să zică. Nu s-a dezlipit. S-a rupt. Ploua. S-a rupt numaidecît. Nu trebuia să se rupă. A pus la loc. Se cunoştea. A tras cu degetul pe ruptură. Tot se cunoştea. A mai tras o dată. Se ridica. Acum intră lumina.

 

m39

E frig, omule, frig şi întuneric, lumina pătrunde printr-o fisură. Miroase a iasomie şi bergamote. Şi lui îi plăceau perele, îţi aminteşti ? Cînd un tată se duce la ceruri, fiul intră în labirint, curăţă casa de pămînt, acoperă oglinzile cu perdele, bate cuie în tocul de la ferestre, nu mai scoate nici un cuvint, scoate totul afară. Să ia la ceruri tot ce-a rămas. Să-şi ia şi urmele, la urma urmelor, urma urmelor tot nu o ia. O lasă aici. În subterană, în labirint, devenirea e grea.

M-am făcut măturător ca să strîng urme, locul în care trăiesc e plin. Sînt bătrîn. Părul meu alb spune că sînt bătrîn. Mîinile tremură, corpul se clatină, merg îndoit. Strîng urme. Ultima urmă a fost aşa, cu model, zigzaguri şi curbe groase, o talpă cît două palme, ceva care mergea într-un picior, un timp apăsat, altul lipsă. Un străin. N-avea pereche.

Şeful brigăzii de la deretizare a dat ordin să identific urma, meseria e grea. Vrea urma lăsată în baltă, plouase mult, ca-la-baltă, înseamnă că s-a jucat mult. Se mai întîmplă la cîmpie. Cînd oamenilor li se face frig, îşi freacă mîinile, îndoaie braţele, le prind în lanţ, mişcarea e vioaie, bat pasul în contratimp, se încălzesc, apoi pleacă. Şi li se face frig din nou. Şeful crede că e urma cuiva. El vrea nume. Vrea autor. Vrea omul, vrea pantoful despre care zice că nu e fabricat aici. Ne urmăresc străinii. Au un interes. Oraşul e prădat, ne vor locul, ne vor potcoava. Şi caii sînt morţi.

m38

La lucru, în încăperea de sub hîrtii. Şi măturile mele sînt de hîrtie. Îmi vine să închid gura într-o limbă care ar fi putut să fie nu a mea. Un certain visage. În încăperea cu vînt de toamnă şi foi haotice, ezit între eu şi ea, persoana întîi şi a treia. Cu faţa sînt eu, cu spatele, ea. Faţa şi spatele, noi. Cuvintele vin de sub hîrtii, în aşteptare spusă, scrisă, cu întrebări, cu reclamaţii, cu ochi văluriţi, unde şi fum. Cuvintele vin pentru că sub ele sînt cifre, iar cifrele bine scrise, prinse în bold. E cald şi boldurile înţeapă. Măturăm cu degete înţepate. Pe stradă trece el, copil. Devenirea lui măturător. Devenirea ei anagramă. Literă de măsurat.

Ceva nu merge. Bidonville e un oraş desumflat.

m37

Măturătorul cu părul alb era un punct tonal dincolo de care vocile femeilor din Bidonville urcau trepte nebănuite. Tonurile lor ridicate, ascuţite cum bărbaţii lor ascut pe piatră de polizor lama unui cuţit în aşteptare de sacrificiu. Omul suferea cu urechile, melcul fusese atins, lichidul granulat. Cuvintele treceau acum în carne, pielea protectoare fiind zdrobită de atîtea ridicături. Femeile îl dispreţuiau fără să ştie prea bine de ce. Inventau. Îşi spuneau că la cîte îndură de pe urma lui, ar merita nouă vieţi terestre în care el să se îngrijească ca lor să nu le lipsească nimic. Găseau că are mers de alcoolic, că mîinile care îi tremurau de angoasă nu sînt în stare de nimic, că vorba lui înceată într-o limbă pe care ele nu o înţelegeau e fiindcă nu mănîncă. Omul devenise aproape invizibil, se apăra cum putea, le îmblînzea cum putea, vocile însă năvăleau peste el, se răspîndeau în subterană şi-l tulburau cum ai tulbura o apă cu dedesubt de noroi.

S-a întîmplat într-o noapte să-i dea mîncare unui cîine neglijat, o bucată de carne dintr-o friptură care zăcea de cîteva zile la răcoare. Omul a scos bucata repede şi stîngaci, lăsînd o dîră de gelatină în urma lui. Era întuneric, n-a văzut.  Femeia care dormea deasupra încăperii cu răcoare se scoală buimacă şi fără chef de dimineaţă, calcă în dîra de gelatină, se enervează, se trezeşte, înjură, apucă o cîrpă, şterge cu vorbe rele şi furie, întreabă peste tot împrejur cu vorbe spumoase cine. Copiii spun că nu ei, rămîne omul cu părul alb. Femeia se învîrteşte şi clocoteşte, se învîrteşte şi clocoteşte de fiecare dată cînd dă cu ochii de el, îl caută ca să dea cu ochii de el, iar cînd dă, îi măsoară corpul slab cu dispreţ, îi cere cu jumătate de gînd şi alta de vorbă să plece, îl taie din priviri. Omul doarme încovoiat, la el în subterană. E pierdut.